Cum e la noi în seminar...

  Viaţa în „Papnevelde” (arhaism maghiar cu gust uşor comic, „unde se cresc preoţii”) are două „dimensiuni”: prima, faptul că urmăm o facultate, iar a doua, faptul că trăim împreună cu toţi ceilalţi colegi, într-o comunitate asemănătoare cu cele monastice, şi toate acestea de-a lungul a şase ani, purtând împreună  denumirea de „seminar”. Anul patru şi cinci de seminar sunt întrerupţi de un an de practică, pe care seminaristul îl petrece, de exemplu, într-o parohie, ca să experimenteze în mai de aproape, ce înseamnă viaţa de preot; la sfârşitul anului cinci este sfinţit diacon, după anul şase... preot.

  Cam aşa arată programul zilnic obişnuit pe la noi: la 6:30 rugăciune comună de dimineaţă, de la 7 slujbă, la 7:30 mic-dejun, de la 8 cursuri până la prânz, după-masa studiu, lectura Sfintei Scripturi şi lectură spirituală, seara de la 7 cină, apoi rugăciune comună de seară, de la 9 silentium magnum („liniştea mare”) până la micul dejun de a doua zi, la ora 10 - stingerea. Silentiumul înseamnă că nu vorbim cu nimeni, decât dacă e chiar necesar, şi ne petrecem timpul în linişte, în rugăciune sau citind; asta  nu-i mereu uşor de realizat, e însă un training excelent pentru suflet. Timp liber avem în jur de 2 ore în zilele lucrătoare, iar în weekend mult mai mult.

   Conducătorii seminarului sunt directorul („rektor atya”), vicedirectorul, directorul spiritual („spiri atya”) şi prefectul („prefi atya”), dintre care, pe lângă noi, sunt prezenţi în cea mai mare măsură, poate, spiritualul (se ocupă de programele spirituale, ceremoniază liturghiile, spovedeşte, dă sfaturi) şi prefectul (administrează treburile interne disciplinare), iar de la rector trebuie cerută aprobare pentru cele mai felurite lucruri. Îm afară de asta, există o ierarhie şi între seminarişti: unul din anul VI este magistru principal şi unul din anul V vice-magistru – ei supraveghează într-un fel comunitatea de dinăuntru; iar doi din anul IV sunt magiştri, care-i supraveghează mai cu seamă pe cei din anul I.

   Din punct de vedere fizic „teologia” e ca un mic sat aparte în mijlocul oraşului, în partea nordică a cetăţii. Îi aparţine clădirea fostei mănăstiri trinitariene, ataşată de biblioteca Batthyaneum, iar vizavi de ea, pe cealaltă parte a străzii, un complex de clădiri legate de o mare curte interioară. Spre aceeaşi curte se deschide – deci aparţine de „satul” nostru – şi Liceul Teologic Gróf Majláth Gusztáv Károly (cunoscut tradiţional ca „şcoala de cantori”), şi tot în curte se află şi capela liceului. În acest complex, încheiat de străzile Şaguna, Bethlen şi Păcii, locuiesc seminariştii, directorul, vicedirectorul, spiritualul, prefectul, o parte a profesorilor şi a personalului care ne găteşte, spală şi face curăţenie („zânele”). Căminul seminarului e format din mai multe clădiri care au nişte nume moştenite de mai multe generaţii: Varga Katalin, Qumran şi Texas. Astăzi avem camere de una, două, trei şi patru persoane. Căminul are şi o capelă proprie, Sfântul Emeric, unde putem intra oricând. Pe cealaltă parte a străzii Bethlen, în fosta mănăstire decurge învăţământul propriu-zis, aici se află sălile de curs, biblioteca, capela mare unde se ţin slujbele comunitare regulate. Aici este şi sala de mese unde mâncăm nu numai noi, ci şi elevii liceului, respectiv spălătoria şi apartamentul altor zâne.

   Fiecare luni e „zi de clasă”: în această zi nu este liturghie comună pentru toată lumea, ci separat pentru fiecare an, cu propriul diriginte – unul dintre profesori; în afară de „slujba de clasă” se mai fac luni şi alte programe comunitare: excursii, jocuri, filme... Două ore pe săptămână sunt rezervate special pentru mişcare fizică – activitatea primară în acest timp este fotbalul.

   Liturghia comunitară de duminică este în catedrală, la cca. 5 minute de mers pe jos de la „teologie” – mereu făcută solemn, condusă de unul dintre profesori sau chiar de arhiepiscop.

   Un preot bătrân, care făcuse teologia aici încă pe vremea dictaturii, mi-a povestit că erau unii trimişi de către Securitate care se infiltrau aici, făcându-se seminarişti pentru a obţine informaţii; aceştia însă puteau fi recunoscuţi după faptul că nu suportau viaţa de seminar, din cauza ordinii interioare, a programelor spirituale, deci nu aveau credinţă şi chemare adevărată si, de aceea, după un timp au plecat singuri. Nu ştiu dacă şi viaţa de seminar de astăzi e ca şi cea de atunci, ca s-o suporte numai cei care au chemare – în orice caz seminarul e un loc unde se pot trăi lucruri adevărate şi frumoase, iar cine vrea să devină preot bun, aici poate s-o facă.

Attila Bojtor