Împlinesc 2 ani de când îmi ştiu vocaţia!

   Eram în primul an de facultate, la Academia de Studii Economice, Bucureşti, şi în timpul acelui an s-a produs o mare schimbare în viaţa mea, care în final mi-a făcut cunoscută şi vocaţia.

   Vorbesc de o schimbare, pentru că, înainte de ea, eu nu-l cunoşteam pe Dumnezeu ... da... credeam în El, că există pe undeva, dar El era acolo sus, eu, aici, jos şi trăiam mai departe, obişnuit. Cu mama şi cu fraţii mei mergeam la biserică în fiecare duminică, dar era doar un obicei pentru mine; aşteptam să treacă liturghia cât mai repede şi să plec acasă, să-mi fac treaba. Nu pentru că aş fi avut multă treabă... nici vorbă! De fapt, mă plictiseam mult, nici prieteni nu aveam, nici nu căutam, eram cam închis, singuratic, mai aveam şi nişte complexe: „eu îs urât, nu ştiu să mă distrez, nu ştiu să vorbesc, mai ales cu fetele. Ce să caut eu în oraş, la discotecă?”.

   Şi atunci, în plictiseala aia, tot încercam să trag de timp: la sport mă mai pricepeam... aşa am început. Prima oară cu tenisul, după câteva luni cu baschetul, după vreun an cu fotbalul - la el, ce-i drept, am rămas mai constant, am făcut aproape 9 ani, dar nu-mi ajungea, şi de el mă săturam de multe ori, dar mergeam, mai mult pentru că mergeam cu fratele meu şi apoi simţeam că mă ajută şi la sănătate.

   Aşa că, pe lângă fotbal, am început fotografia, apoi să călătoresc, la început mai mult prin ţară, la concerte, apoi pe-afară, apoi iarna, să mă dau cu snowboard-ul... Dar de toate, după un timp, mă săturam, nu mă mulţumeau şi, da, după un avânt de bucurie pe care mi le dădeau, mă întorceam tot la starea de plictiseală.

   Dar, tot în aceste stări, în care nu făceam mai nimic, mă mai şi gândeam - chiar dacă de multe ori inconştient – la ce e viaţa asta? Ce rost are dacă e aşa plictisitoare? Cine mi-a dat-o şi, până la urmă, de ce? Ce se va întâmpla cu mine după, când voi muri?
Şi aici intervine schimbarea. Într-un moment - pe care o prietenă mi l-a descris aşa, când i-am povestit şi ei: „Dumnezeu parcă te-a tras de păr şi te-a adus pe drumul Lui” – l-am cunoscut pe acel Dumnezeu, aşa de îndepărtat.

   S-a întâmplat în vacanţa de iarnă, acum 2 ani, când - din cauză că am căzut cu snowboard-ul pe pârtie, lovindu-mă bine la picior cu o zi înainte să plec într-o călătorie în Turcia - a trebuit să rămân acasă, să renunţ la acea călătorie pe care o doream cu atât entuziasm. Aşa că, am rămas acasă când toţi cunoscuţii erau plecaţi cine ştie pe unde... sau, de fapt... nu toţi... am rămas acasă cu mama.

   Dar nu a fost întâmplător! Stând fără să fac nimic interesant, din curiozitate am citit o carte, cu mesajele Mariei de la Medjugorje. Atunci s-a întâmplat! Atunci am fost cuprins de afecţiunea de mamă a Fecioarei Maria, de bucuria unui Ideal Absolut, de Iubirea Dumnezeului pe care nu-l cunoşteam ca fiind acest lucru: Iubire. Atunci am înţeles şi am primit răspunsurile, o parte, la întrebările mele. Şi anume, că El, Dumnezeu, din Iubire mi-a dat viaţa, şi că eu, dacă accept Iubirea Lui şi încerc şi eu să iubesc, în primul rând, voi scăpa de acea plictiseală, pe care o simţeam înainte. Aşadar, primea scop, ţel viaţa mea... şi acela era Iubirea. Şi cum puteam să iubesc, cum puteam să-mi îndeplinesc scopul? Din mesajele Mariei am aflat: la început trebuie să mă rog. Da, rugăciunea, adică discuţia cu Dumnezeu, cu Isus: „Dacă Voi sunteţi Iubirea, învăţaţi-mă şi pe mine cum să iubesc!”.

   Şi răspunsul a venit din nou! După aproape 5 luni, am înţeles modul (in ceea ce priveşte vocaţia) în care eu puteam iubi cel mai bine, am simţit chemarea lui Isus, vocaţia. S-a întâmplat după o spovadă generală, la care m-am pregătit mult pentru că mi-am mărturisit un păcat din copilărie pe care îl consideram grav şi care provocase în mine o rană destul de profundă. Dar după spovadă, în acea eliberare puternică şi plină de bucurie, am auzit, am simţit vocaţia mea. Pur şi simplu, ştiam că trebuie să fiu preot. Nu m-au legat multe înainte de această vocaţie, de aceea, nici nu înţelegeam ce înseamnă să fiu preot, nici nu ştiam unde trebuie să merg ca să mă fac preot, dar, atât ştiam: că eu... trebuie să fiu preot.

   Da, apoi, pe parcurs am aflat că pentru asta trebuie să mă duc la seminar... am lăsat facultatea şi m-am dus! De atunci, viaţa mi s-a schimbat şi mai mult decât la prima schimbare, primea o tentă conştientă. Până atunci ştiam scopul, de atunci primeam sensul, modul cum să trăiesc.

   Dar aceasta nu înseamnă că de atunci m-am închis în seminar şi tot ce făceam înainte nu era bun pentru mine, nu-mi folosea la nimic. Nu, ci tocmai tot ce făceam înainte se umplea de conştienţa că am nevoie de ele ca să iubesc, sunt mijloace să-i iubesc pe cei din jurul meu, şi în plus, mijloace prin care mă pregătesc să fiu preot.

   Aşadar, tot ce făceam înainte, sport, călătorii, plimbări, şi de acum, pregătirea pe care o fac pentru vocaţia mea începeau să-mi dea bucurie, să mă mulţumească din ce în ce mai mult... să fiu EU acela care le face. Un exemplu: intr-un weekend de acum cateva săptămâni am fost, cu colegii din an şi cu părintele care se ocupă de anul nostru, pe Parâng... e drept că am urcat numai până la Parângul Mic, dar eram plin de bucurie, mai ales când am văzut priveliştea de acolo de sus, din vârf, zăpada, munţii. Pur şi simplu eram bucuros pentru că eram acolo şi că Dumnezeu mi-a dat această ocazie.

Buceceanu Cristi